Ștefania Mihalache

Bilete prin sindicat


Poartă tricoul chinezesc cu pești, pe care i-l dă mami în fiecare an pe drum

spre mare. Sunt niște pești în tot felul de culori, cum Adeluţa n-a văzut pe

tricourile altor copii. „Chinezii au marfă bună“ zice mami. Faţa și părul blond

al Adeluţei sunt brăzdate de razele soarelui care scaldă toată bancheta din

spate a Daciei. Adeluţa picotește.

Azi-noapte a stat trează până târziu pentru că mami a făcut bagajele

pentru mare și a deschis toate ușile de la dulap, și pe cele de jos și pe

cele de sus. În dulap numai mami are voie să umble pentru că acolo este

foarte curat, iar Adeluţa a fugit repede să-i spună și lui tati că s-a deschis

dulapul și se miră că n-a venit și el să vadă ce e înăuntru. Din dulap au

răsărit rochiile lui mami – corole largi verzi, roșii, albastre, cu flori, cu

frunzuliţe verzi, cu crenguţe – pe care oricât le tragi de mânecă nu vor să-ţi

răspundă, pentru că sunt un fel de mami fără feţe.

Mami a ta, aia adevărată, s-a dus repede să se spele puţin pe mâini.

Adeluţa a făcut un pas spre valiza deschisă. „Vezi să nu-ţi bagi mâinile

pe-acolo“ s-a auzit din baie vocea lui mami. Adeluţa a tresărit și a făcut

repede un pas înapoi. Mami s-a întors, iar mânile ei s-au repezit de sus

și au început să împăturească rochiile foarte încet. Pe perete, în lumina

felinarului de afară, mânile lui mami arătau ca niște animale care au venit

să mănânce sau să îngroape niște păsări moarte. Valiza a .nghiţit ultimele

umbre de păsări și mami i-a lăsat capacul.

- Nu dormi? întreabă mami. Hai că mai e o groază până la mare.

Adeluţa nu crede că mai e o groază pentru că, dacă își încordează bine

privirea, poate să vadă la capătul șoselei cum scânteiază marea, undeva

între părul lung și negru al lui mami, și ceafa cu păr scurt și tot negru a lui

tati, ca un fel de eșarfă lungă și albastră care-i leagă împreună. Tati aleargă

cu mașina spre mare dar pe urmă ajunge la capăt sau ia o curbă, și eșarfa

dispare pentru o clipă, iar capetele lui mami și tati se îndepărtează, dar

apoi Adeluţa strânge iarăși foarte tare din ochi, și-l întreabă pe tati:

- Tati, tu nu vezi marea acolo în faţă, după copacii ăia?

Tati se uită și el, strânge tare din ochi și-i zice:

- Ba da, puiule, sigur că da.

Capul lui mami zvâcnește scurt:

- Hai terminaţi cu prostiile, cum să se vadă marea. Adeluș, culcă-te,

mamă, nu te lua după taică-tu.

Apoi, de pe scaunul din faţă, mami îi întinde mâna. Adeluţa o ia și, privind

întruna brăţara aurie a ceasului care se leagănă încolo și încoace pe

încheietura lui mami, ochii i se închid. La ureche abia îi mai ajung cuvinte

schimbate de mami și tati: „lasă copilul să se bucure și el“, „păi de ce s-o

amăgești“, „mai bine să doarmă că pe urmă iar îmi vomită în braţe.“

Adeluţa știe că s-a făcut deja amiază și că au ajuns la mare, dar încă

nu deschide ochii pentru că acum nu se întâmplă nimic distractiv. Ea o

să stea multe ore în hotel, pe holurile umbroase – în timp ce alţi copii

vor trece pe acolo având colăcele albastre în jurul mijlocului, gata de

plajă – până când nenea de la Recepţie o să-i spună lui mami că tanti de

serviciu dă în fiecare zi cu aspiratorul și că în cameră nu sunt șobolani

sau ploșniţe cum a mai păţit ea altă dată. Atunci mami o să ia cheile, iar

tati bagajele și pe Adeluţa și vor merge în cameră.

- CUUUM?

Adeluţa tresare și deschide ochii. A adormit pe valiză, în holul hotelului

„Mioriţa“, așa a zis tati că se cheamă, încă de astă-iarnă când au luat

biletele prin „sindicat“ – a zis „mergem la Mioriţa la vară“. Bilete prin

sindicat – Adeluţei îi pare că „sindicat“ e un fel de muzică așa ca cea de

la teatrul de păpuși, un fel de formaţie care vinde și bilete la mare. Mami

stă la recepţie, înaltă, cu pantaloni de velur vișinii, cu obrajii aproape de

culoarea pantalonilor:

- Păi noi n-avem bilete la parter! Cum să stăm la parter?!?

Mami se întoarce brusc spre tati:

- Spune-i, dom’le, și tu! Nu este posibil așa ceva! Le-am luat special încă

din iarnă, să n-avem surprize!

Nenea de la Recepţie, în cămașă albă și pantaloni negri, și cu cravată

neagră subţire de tot la gât, ridică din umeri. Apoi spune în șoaptă,

Adeluţa abia aude:

- Doamnă, n-avem ce face, dac-au venit nemţii. E ordin de la Partid.

Mami vorbește repede cu nenea de la Recepţie și Adeluţa nu mai .nţelege

ce spune.

Oricum, se bucură foarte mult când vede că tati se întoarce pur și simplu,

se îndreaptă spre ea, o ia de mână, ia și valizele, și pornesc pe coridorul

întunecat. Se opresc în faţa unei uși pe care tati o deschide. Adeluţa

pășește înăuntru: în cameră e răcoare și puţin întunecat, iar printre gratiile

de la fereastă năvălesc frunzele mari și verzi ale unui copac. Sunt și

câteva vrăbiuţe care ciripesc teribil. Adeluţa se așează pe pat și ascultă

puţin, apoi izbucnește în râs.

- Ce-i, m.ţă, de ce râzi? întreabă tati.

- Vrăbiuţele fac muzică de sindicat.

- Ceee? Pe-asta de unde-ai mai scos-o?

Tati râde în hohote.

- .ţi mai arde și de râs, nu?

E vocea lui mami care intră în cameră și se uită de jur-împrejur, deschide

dulapurile, dă la o parte cuverturile de pe pat, apoi draperiile, și se uită sus

în colţurile camerei.

- E igrasie aici, tu nu vezi? Eu nu stau aici, să-mi îmbolnăvesc copilul!

Păsărelele tac, tati tace, Adeluţa tace. Adeluţa se uită cum faţa lui tati

se strâmbă și se face verde. Se duce spre mami și se oprește lângă ea,

privind-o cu capul puţin aplecat pe spate. Tati e puţin mai mic de .nălţime

decât mami.

- Și ce vrei să fac? Să mă bat cu Partidu’? Vrei să fac pușcărie? strigă tati

în șoaptă la mami.

Adeluţa s-a refugiat pe pervazul ferestrei. Vrăbiuţele au zburat, speriind-o

aproape. Își balansează picioarele încoace și-ncolo imagindu-și că nu sunt

ale ei. Când mami și tati se ceartă, Adeluţei îi dispare o parte din corp, iar

când ei se împacă își primește partea înapoi și se bucură. Dar acum ar

vrea mai repede picioarele înapoi, ca să meargă cu ele la plajă.

- Aiurea, să te lupţi. Tu și să te lupţi! Trebuia să-i mai dai ceva pârlitului

ăluia și se rezolva. Că n-or fi venit toţi nemţii la Mioriţa. Eu pe hol n-am

văzut nici unu’. Mureai dacă-i băgai și tu un Kent, ceva, acolo.

- Da’ bagă-i tu, na, dacă ești deșteaptă.

Tati și-a scos blugii și și-a pus pantalonii scurţi.

- Hai, iepuraș, la plajă, o strigă tati.

Adeluţa se dă jos de pe pervaz. Mami și tati nu s-au împăcat, dar ea și-a

luat picioarele înapoi, e o ocazie specială.

„Mioriţa“ e foarte aproape de plajă. Adeluţa și tati întind cearșaful alb pe

nisip. Colţurile îi zboară, luate de vânt și Adeluţa aproape le-ar fi prins

dacă nu i le-ar fi luat din mână mami care a ajuns la puţin timp după ei.

Adeluţa lasă cearșaful și fuge cât poate spre apa care o așteaptă așa de

aproape, așa de bleumarin și cu așa de multe straturi, unele mai înalte ca

altele.

- Adela, vino înapoi! vocea lui tati tună în plin soare.

- Da’ nu intru, numai mă uuuit!

- Te întorci acum să-ţi pui casca! Și de intrat am zis că intri numai cu tati

sau cu mami, că sunt valuri mari.

Adeluţa oftează dar se întoarce. Urăște casca de apă, din cauciuc bej, cu

modele rotunde în relief. Când i-o pune tati pe cap, i se lipește de piele și

de urechi și nu mai aude, iar de apă și de scoici o desparte un geam uriaș

de sticlă prin care nu poate să atingă nimic. Tati îi îndeasă sub cască și

ultimele șuviţe.

- Așa, să nu te uzi la cap că pe urmă răcești.

Adeluţa o ia la fugă spre apă, orientându-se cu greu în tăcerea din cască.

A ajuns pe ţărm, unde spuma valurilor îi înconjoară picioarele și se retrage

lăsându-i modele ca ciorapii de dantelă ai lui mami. Numai că ele dispar

repede și Adeluţa trebuie să aștepte următorul val ca să-i facă la loc.

Câteodată fuge în întâmpinarea lor, dar numai puţin, că i-e frică să n-o

tragă la fund. Până acum și-a făcut cinci perechi de ciorapi albi de dantelă.

Cel mai mult a reușit vara trecută, atunci și-a făcut într-o zi treizeci! Tati

adormise la soare și uitase s-o strige înapoi pe cearșaf. Dacă și-ar scoate

casca numai puţin… ar putea să audă valurile când vin de departe și să

ghicească ce fel de ciorapi o să primească. Cele care se aud mai tare

îi fac ciorapi mai mari și mai groși, care-i ajung mai sus pe picioare. Își

scoate casca: marea vuiește, pescărușii zbiară, totul clipocește în jurul

Adeluţei, iar vocea lui tati străbate vălătucii de aer care foșnesc:

- Adela, vino aici, te rog!

Adela se întoarce, și valul o lovește numai pe unul dintre picioare,

făcându-i un ciorap descusut, cu elasticul rupt, care-i alunecă în jos pe

gleznă. Tati îi ia din mâini casca udă.

- De ce ţi-ai scos-o? Ai udat-o toată, uite. Cum ţi-o mai pui acum pe cap?

Adeluţa dă să zică ceva dar vede că mami stă pe cearșaf mai aproape de

tati decât înainte.

- Da’ mai las-o în pace, ai și tu un fix cu udatul pe cap, zice ea, fără

să ţipe.

- Ce să-i faci, fiecare cu fixurile lui, zice tati zâmbindu-i, în timp ce șterge

de zor casca cu un prosop.

- Hai mai bine să strângem, să prindem și noi masa de seară.

Mami și tati strâng cearșaful, prosoapele, revistele, crema de plajă,

ajutându-se unul pe altul și pornesc alături, cu mâinile foarte apropiate.

Adeluţa îi urmează, sărind când pe un picior, când pe celălalt.

Mami intră prima în restaurantul hotelului. A scos din valiză o rochie roșie,

de voal, cu poalele largi și o poșetuţă mică, neagră. În lumina de neon,

roșul se face un fel de vișiniu închis de tot, ca sângele închegat când

se lovește Adeluţa la genunchi. Tati se uită pe niște cartonașe și îi arată

lui mami masa lor, spre ușa din partea cealaltă a salonului albastru cu

modele aurii pe pereţi.

- Păi aici avem, la nemţi? zice mami apropiindu-se de masă.

Tati ridică din umeri.

- E masă de șase persoane. Cred că aici se termină nemţii. Sau încep.

Se așază toţi trei. Adeluţa își face de lucru cu un șervet de masă din

pânză albastră, împăturit în pahar. Îi place când așteaptă cu mami și cu

tati. Deodată, de niciunde, apar un nene într-un tricou galben, cu mustaţă

neagră, o tanti cu fustă de blugi și tricou albastru și un băiat șaten, mai

mare decât Adeluţa, care, deși e mai înalt, arată îndesat și rotofei și

poartă ochelari. Are cu el o pereche de labe pentru înot, de un verde pe

care Adeluţa l-a mai văzut numai la tricourile străine, tati îi zice verdefosforescent.

Cei trei se așază la masa lor.

- Bună seara.

- Bună seara, răspund mami și tati. Mami îi cercetează serioasă. Adeluţa

face la fel.

- Se pare c-o să fim vecini de masă sejuru’ ăsta, zice domnul cu tricou

galben, privindu-i pe rând să vadă dacă sunt bronzaţi. Da’ văd că n-aţi

venit de mult…

La masa lor apare o tanti-ospătar, cu vestă vișinie, bonetă albă pe cap

și obrajii foarte ascuţiţi. Îi pune în faţă domnului cu mustaţă niște hârtii.

Domnul și doamna se uită pe ele. Între timp un alt domn înalt, tot cu vestă

vișinie, vine cu o tavă și le pune în faţă lui mami, lui tati și Adeluţei, câte

o farfurie cu fasole și ciolan. Adeluţa urăște fasolea și ciolanul e plin de

grăsime.

- V-aţi hotărât? îi întreabă tanti-ospătar pe vecinii de masă.

- Ăștia-s nemţii tăi? îl întreabă mami pe tati în șoaptă.

- Raineruţ, ce vrei, mamă, să papi: cartofi cu pulpiţă sau ciupercuţe cu

friptură de vită?

- Păi, poate sunt sași, n-auzi cum îl cheamă pe băiat, șoptește tati.

- Sași pe dracu’, ăsta arată a oltean toată ziua. Da’ s-a învârtit și mănâncă

la nemţi, zice mami apăsat.

Tati își lasă capul în farfurie și începe să taie ciolanul de porc. Rainer își

pune labele de înot pe masă, lângă farfuria Adeluţei.

- Le am de la unchiu’ Gelu din America, îi șoptește Rainer Adeluţei. Știi

până unde merg cu ele? Până la geamandură!

Adeluţa mângâie cu degetul marginea verde și minunată a uneia dintre

înotătoare, dar Rainer îi împinge mâna.

- Nu pune mâna că se strică. Tu cât de departe poţi să .noţi?

- Eu mă joc la mal cu valurile. Dacă vrei, .ţi arăt.

- A-ha-ha, râde Rainer în timp ce mama lui îi bagă repede în gură o

bucată de pulpă de pui. Ce mai joc. Tu n-ai înotătoare din astea?

- Nu, dar eu am o cască de apă.

- Adeluţa, uite aici niște bucăţele bune de la tati.

Adeluţa clatină din cap. Nu-i e foame. E întoarsă cu totul către Rainer.

- E, păi și la ce-ţi trebuie? molfăie el.

- Săracul copil, doar n-o să mănânce lăturile-astea, zice mami

împingându-și farfuria la o parte.

Tati înghite în sec.

- Lasă că mâine mergem la alt restaurant și mâncăm un grătar.

- Ca să nu te uzi pe cap, răspunde Adeluţa.

- Tu-n ce clasă ești? întreabă Rainer, după câteva secunde, cu gura

deschisă, stropind-o pe Adeluţa cu bucăţele de pui și cartofi amestecate

cu salivă.

- Așa, și-aici de ce mai plătim? șoptește mami printre dinţi către tati.

- Eu numai din toamnă merg la școală, îi spune Adeluţa lui Rainer.

- De unde era să știu care sunt condiţiile?

- Ha, ha, ce pice ești! Eu trec a patra, scuipă Rainer către Adeluţa.

- Puteai să te interesezi, sau să mă lași pe mine.

- Toţi mi-au zis că e bine.

- Cine, pârlitu’ ăla de Vasile? Că tu numa’ cu subalternii stai de vorbă.

- Mami, ia uite!

La masa lor vine tanti cu boneta aducând trei cupe cu frișcă și fructe

foarte colorate, ba Adeluţa vede acolo, în vârf, chiar și o felie de

portocală! Tanti le așează în faţa lui Rainer și a părinţilor lui. Rainer înfige

repede linguriţa în cupă și ia chiar bucata de portocală, înmuiată în multă

frișcă. Adeluţa se uită cum totul dispare în gura lui Rainer.

- Vrei și tu? o întreabă Rainer.

Adeluţa dă din cap că da. Rainer încarcă linguriţa cu vârf, cu o bucată de

măr și o vișină.

- Închide ochii și deschide gura mare!

Adeluţa îl ascultă. Dar nu se întâmplă nimic. Linguriţa a dispărut în gura

lui Rainer care râde de nu mai poate.

- Ha, ha, ha, te-am fraierit!

Tati se repede s-o ia în braţe pe Adeluţa și-n același timp strigă la o tanti-

ospătar:

- Fiţi amabilă, am vrea să comandăm și noi salată de fructe.

- Îmi pare rău, ridică din umeri tanti, e numai pentru domnii nemţi.

- Vai, Raineruţ, ce urât, mămică, zice mama lui Rainer, punând pe o

farfurioară câteva linguriţe de salată de fructe și întinzându-i-o Adeluţei.

Mami dă să refuze, dar Adeluţa se uită la farfurioară și suspină.

Tatăl lui Rainer se trage de mustăcioară și-i șoptește lui mami, făcându-i

cu ochiul.

- Doamnă, da’ zău așa, de ce vă chinuiţi la români? Un cartuș de Kent la

băiatu’ de la Recepţie, și primeaţi și bilet la nemţi, și cameră a-ntâia, cu

vedere la mare. Dumneavoastră la ce număr staţi?

Mami se ridică de pe scaun, nu se uită la nimeni, nici măcar la Adeluţa,

și pleacă din restaurant. Rochia îi flutură în urmă, ca o aripă roșie. Tati se

ridică și el, cu Adeluţa în braţe.

- Bună seara și să vă fie de bine.

Cei trei dau din cap, și, cum stă întoarsă peste umărul lui tati, Adeluţa îi

vede privind după ei și mestecând.

În cameră, tati o lasă pe Adeluţa pe pat. Mami iese din baie, e îmbrăcată

din nou în velurii vișinii, e plânsă și cu un pahar de apă în mână.

- Mulţumesc! Așa am ajuns, să-mi râdă în nas toate leprele și copilul

meu să poftească mâncarea altora? Mare șef ce ești la fabrică și stăm în

concediu mai rău ca muncitorii.

- Tu n-ai auzit c-am încercat să vorbesc cu omu’ la Recepţie...

- Numai unu’ ca tine putea să creadă gogoriţa cu Partidu’.

Pe pat, Adeluţa iarăși nu-și mai simte picioarele. În schimb inima îi bate

foarte tare. Faţa lui tati e roșie și pielea parcă îi pulsează când se apropie

de faţa lui mami.

- Unu’ ca mine, adică?

Mami îl privește puţin de sus și-i zice încet de tot, niște cuvinte pe care

Adeluţa nu le .nţelege.

- O nulitate de bărbat.

Palma lui tati coboară foarte repede până foarte aproape de obrazul lui

mami. Se oprește chiar acolo, deasupra pielii și pare că nu mai știe ce

să facă. Mami râde deodată foarte tare. Îi dă mâna lui tati la o parte, se

așază pe pat, faţă în faţă cu Adeluţa și râde. Adeluţa încearcă să râdă și

ea. Râde cu mami, tot mai tare. Tati se uită când la una, când la cealaltă,

cu ochii mari. Își ia borseta de pe masă, o pupă pe Adeluţa pe creștet

și pleacă. Adeluţa aude o mașină pornind, și dă fuga la gratiile ferestrei.

E Dacia roșie a lui tati care dispare pe după copacii cu frunze verzi,

întunecate.

Adeluţa e la plajă numai cu mami. E înnorat, dar toată lumea stă pe

cearșafuri de parcă ar fi soare. Adeluţa a întrebat-o pe mami dacă are

voie la apă, și mami a zis un „Da“ răgușit, privind-o moale. Adeluţa își ia

casca și pornește spre mal. Ascultă puţin pescărușii și copiii ţip.nd, mai

aude și plescăitul unui val care-i ajunge până la pulpe, lăsându-i desenat

pe picior cel mai frumos model de spumă albă. Adeluţa ia cu mâna

spuma, o aruncă într-o parte, și-și îndeasă casca pe cap. Valurile se

așază ca niște cuburi tăcute, unele peste altele.

Adeluţa simte ceva plesnindu-i obrazul.

- Ha, ha, te-am găsit, pișpirico.

Două labe de scafandru verde-fosforescent cuprind faţa Adeluţei iar la

celălalt capăt al deschizăturii dintre ele, ea vede faţa lui Rainer, cu limba

scoasă. Prin tunelul verzui, pumnul mic al Adeluţei se mișcă cu viteză

și-l lovește pe Rainer în nas cu toată forţa. Faţa lui se schimonosește

îngrozitor iar Adeluţa îl aude prin cască urlând undeva departe, pe dig.

Rainer se prăvălește asupra ei și amândoi se rostogolesc pe nisipul ud de

pe mal. Scoicile și pietrele îi zgârie rău pielea Adeluţei. Rainer i-a smuls

casca și-aruncat-o cât colo, iar acum încearcă să o tragă de păr. Adeluţa

se încordează cu toată puterea și-i mai trage lui Rainer un pumn. Apoi îl

zgârie, lăsându-i o brazdă însângerată de sub sprânceană până sub buza

de jos. Rainer urlă ca din gură de șarpe, se ridică și fuge înspre plajă,

strigând-o pe maică-sa.

Adeluţa se ridică și ea. Respiră greu. În jurul ei c.ţiva copii fac castele

de nisip, iar părinţii stau de vorbă ceva mai încolo. Adeluţa se uită după

cască. A luat-o apa, o vede plutind nu foarte departe pe valuri. Adeluţa

intră în apă și se îndreaptă spre cască. Nu e așa de rău să intri singur în

apă, chiar dacă sunt valuri. Pe sub tălpi simte nisipul foarte fin. Aproape

a atins casca cu vârful degetelor. Apa e răcoroasă, dar pe măsură ce te

afunzi în ea, te obișnuiești. Un val duce casca mai departe. Adeluţa mai

face un pas. E sigură că acum o va prinde. Casca s-a mai îndepărtat

totuși puţin. Adeluţa pășește înainte.